uitare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊
Uitare de sine =
a) visare, reverie;
b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊
Expr. A da (sau
a lăsa)
uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală.
2. Fig. Neființă, neant. –
V. uita.uitare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)uitáre s. f.,
g.-d. art. uitắrii; pl. uitắriuitare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)uitare f.
1. acțiune de a uita:
uitare de sine; 2. lipsă de memorie:
uitarea binefacerilor. ║ f. acțiunea de a se uita:
o uitare lungă.uitare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de
a uita, de a nu-și (mai) aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊
Uitare de sine =
a) visare, reverie;
b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊
Expr. A da (sau
a lăsa)
uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătăcire morală.
2. Fig. Neființă, neant. —
V. uita.uĭtare (Dicționaru limbii românești, 1939)uĭtáre f. Acțiunea de a uĭta:
binefacerile se daŭ uĭtăriĭ, peste binefacerĭ se așterne uĭtarea. A da uĭtăriĭ, a uĭta.
Uĭtare de sine, abnegațiune.