ungur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÚNGUR, unguri, s. m. Maghiar. – Din
sl. ongrinŭ.ungur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)úngur (-ri), s. m. – Maghiar.
Sl. ągrinu, pl. ągure (Cihac, II, 437;
cf. Vasmer, III, 173),
cf. bg. ugrin, sb.,
cr. ugar. –
Der. unguroaică, s. f. (maghiară);
ungurean, s. m. (român din Transilvania);
ungureancă, s. f. (româncă din Transilvania);
ungurenit, adj. (maghiarizat);
unguresc, adj. (maghiar);
ungurește, adv. (în limba maghiară; ca ungurii);
ungurime, s. f. (nația ungurească);
ungurism, s. n. (maghiarism);
unguriza, vb. (a maghiariza).
ungur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)úngur s. m., pl.
únguriungur (Dicționaru limbii românești, 1939)úngur m. Locuitor din Ungaria saŭ de neam unguresc.
ungur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Ungur m. locuitor din Ungaria. V.
barbă.ungur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÚNGUR, unguri, s. m. Maghiar. — Din
sl. ongrinu.