umili (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UMILÍ, umilesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi.
2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. – Din
sl. umiliti. Cf. umil.umili (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)umilí (-lésc, -ít), vb. –
1. (
Refl.) A se căi, a avea o atitudine smerită, a se comporta creștinește. –
2. A se înjosi. –
Var. înv. omili. Sl. umiliti sę „a se căi” (Miklosich,
Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 196; Tiktin). În sensul al doilea, care pare modern, trebuie să fi influențat
fr. humilier. Der. propusă de Scriban, din
sl. umaliti „a micșora”, nu pare probabilă. –
Der. umilenie, s. f. (căință, mustrare de cuget),
înv.;
umilință, s. f. (
înv., devoțiune, pietate; smerenie);
umil, adj. (modest, smerit), din
lat. humilis (
sec. XIX), asociat cuvintelor precedente;
umilitor, adj. (înjositor).
umili (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)umilí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. umilésc, imperf. 3
sg. umileá; conj. prez. 3
să umileáscăumilì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)umilì v.
1. a face umil, a înjosi;
2. a se pleca. [Slav. UMILITI, a măngăia (refl.: a se căi);, sensul 1 după fr.
humilier].
umili (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UMILÍ, umilesc, vb. IV.
1. Tranz. și
refl. A (se) pune într-o situație de inferioritate (neîndreptățită); a (se) înjosi.
2. Refl. A adopta o atitudine de supunere, de smerenie față de cineva sau de ceva. — Din
sl. umiliți. Cf. umil.