umil (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită.
2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (
1), caracteristic unui om umil. ♦ (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios. – Din
lat. humilis.umil (Dicționar de neologisme, 1986)UMÍL, -Ă adj. 1. (
Despre oameni) Care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest.
2. (
Fig.) Cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ♦ Neînsemnat; simplu, modest. ♦ Sărac, sărăcăcios. [< lat.
humilis, cf. it.
umile].
umil (Marele dicționar de neologisme, 2000)UMÍL, -Ă adj. 1. care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest. 2. (fig.) cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ◊ neînsemnat; simplu, modest. ◊ sărac, sărăcăcios. (< lat.
humilis)
umil (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)umíl adj. m.,
pl. umíli; f. umílă, pl. umíleumil (Dicționaru limbii românești, 1939)*úmil, -ă adj. (lat.
húmilis, scund, d.
humus, pămînt; fr.
humble). Smerit, modest, nepretențios:
om, caracter umil. Fig. De jos, modest:
origine úmilă. Jos, scund, pitic, modest:
casă úmilă. Adv.
A intra úmil. – Ob. (dar nu maĭ bine !)
umíl, V.
umilit.umil (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)umil a.
1. plin de umilință:
umil înaintea lui D-zeu; 2. respectuos, plecat:
umil înaintea celor mari; 3. modest:
stare umilă.umil (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UMÍL, -Ă, umili, -e, adj. 1. Care are o atitudine modestă, de om simplu, sărac, fără pretenții; care are o atitudine supusă, ascultătoare, smerită.
2. (Despre manifestări ale oamenilor) Care arată, trădează, denotă pe omul umil (
1), caracteristic unui om umil. ♦ (Despre obiecte, locuri etc.) Sărăcăcios. —
Din lat. humilis.