umblătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)UMBLĂTÚRĂ, umblături, s. f. (
Pop.) Umblat
1, mers; umblare. ♦ Fel de a umbla, de a duce picioarele în mers. –
Umbla +
suf. -ătură.umblătură (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)umblătúră,
umblătúri, s.f. (pop.)
1. mers, umblat; fel de a umbla, de a duce picioarele în mers; umblet.
2. umblare deasă; alergătură.
umblătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)umblătúră (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. umblătúrii; pl. umblătúriumblătură (Dicționaru limbii românești, 1939)umblătúră f., pl.
ĭ (lat.
ambulatura, buĭestru). Mers, alergătură:
am ostenit de atîta umblătură. – În nord
îmbl-.umblătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)umblătură f.
1. lucrarea de a umbla și efectul ei;
2. umblare deasă. [Lat. AMBULATURA].
umblătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)UMBLĂTÚRĂ, umblături, s. f. (
Pop.) Umblat, mers; umblare. ♦ Fel de a umbla, de a duce picioarele în mers. —
Umbla +
suf. -
ătură.