turiță - explicat in DEX

turiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÚRIȚĂ, turițe, s. f. Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu flori albe sau verzi și cu fructe acoperite cu peri curbați la vârf, care se agață de hainele oamenilor, de lâna oilor etc. (Galium aparine). ◊ Compus: turiță-mare = plantă erbacee cu frunze păroase pe fața inferioară și cu foliole dințate, cu flori galbene-aurii grupate în formă de ciorchine și cu fructe cu ghimpi mici la bază; scai-mărunt (Agrimonia eupatoria). – Din scr. turica.

turiță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
túriță, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu flori albe sau verzi, acoperite cu peri, care se agață de hainele oamenilor și de lâna oilor (Agrimonia eupatoria L.). Buruiană de friguri. Se folosește în medicina populară pentru boli de plămâni (Borza 1968: 12): „Frunză verde de turiță / Am drăguț peste uliță” (Bârlea 1924 I: 249). – Din srb. turica (DEX).

turiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
túriță s. f., g.-d. art. túriței; pl. túrițe

turiță (Dicționaru limbii românești, 1939)
túriță f., pl. e (sîrb. túrica, bg. tórica, rus. torica, id., d. vsl. treti, a călca). 1. O plantă erbacee rozacee cu ghimpĭ micĭ și încîrligațĭ care crește pe marginea drumurilor (agrimónia eupatória). Are proprietățĭ astringente. 2. O plantă erbacee rubicacee numită și asprișoară, cornățel, lipicĭ, lipicioasă și scaĭ mărunt (gallium aparine). Fructele eĭ aŭ ghĭmpĭ și se prind de haĭne, de unde-ĭ vine numele de lipicĭoasă. 3. O plantă cariofilee numită și hrana vaciĭ (spérgula arvensis). 4. O plantă erbacee boraginee care crește pin [!] locurĭ aride (echinospermum láppula). – Și turíță după R. C. 12, 147).

turiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
turiță f. plantă ce crește prin tufișuri și păduri, se întrebuința înainte spre a vindeca boalele de ficat, azi ca astringent (Agrimonia eupatoria). [Rus. TORIȚA, hrana vacei].

turiță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TÚRIȚĂ, turițe, s. f. Plantă erbacee cu tulpina în patru muchii, cu flori albe sau verzi și cu fructe acoperite cu peri curbați la vârf, care se agață de hainele oamenilor, de lâna oilor etc. (Galium aparine). ◊ Compus: turiță-mare = plantă erbacee cu frunze păroase pe fața inferioară și cu foliole dințate, cu flori galbene-aurii grupate în formă de ciorchine și cu fructe cu ghimpi mici la bază; scai-mărunt (Agrimonia eupatoria). — Din sb. turica.