tor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tor s. n. – Tizic.
Bg. tor (Candrea). – În
Olt. și Banat. –
Der. torină, s. f. (
Olt., tizic), din
sb. torina; toriște (
var. turiște),
s. f. (
Olt., tizic;
Trans., loc unde mănîncă oile, torină);
storiște, s. f. (loc de întîlnire, de ședere a vitelor sau cerbilor),
bg. torište; torofină (
var. torohină),
s. f. (resturi de semințe, de fructe stoarse), probabil prin contaminare cu
boștină, în
Munt.;
toreni, vb. (Banat, a îngrășa solul, a gunoi);
(s)trușnic, s. m. (turtă, reziduuri de semințe ale plantelor oleaginoase), probabil în loc de *
(s)torușnic (după Candrea, în legătură cu
sb. trušni „de tărîțe”);
turiță, s. f. (scai mărunt, Galium aparine), din
sb. turica, cf. cr.,
slov.,
rus. torica (Candrea, II, 427; Conev 46);
turicioară, s. f. (coada-racului, Agrimonia eupatoria);
turicel (
var. turicea),
s. m. (plantă, Turritis glabra);
var. a cuvîntului anterior (după Tiktin și Candrea, formație artificială care pornește de la numele științific).