turc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊
Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui.
Doar nu dau (sau
vin)
turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva.
A fi turc (sau
ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic.
Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦
P. ext. Persoană de religie mahomedană.
2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (
1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat,
f.) Limba vorbită de turci (
1). – Din
tc. türk.turc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)turc (-ci), – Otoman. –
Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114),
cf. ngr. τοῦρϰος,
sl. turύkύ. –
Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia);
turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină);
turcesc, adj. (turc);
turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii);
turci, vb. (a converti la islamism);
turcie, s. f. (
înv., limba turcă);
turcime, s. f. (mulțime de turci);
turcism, s. n. (cuvînt turcesc);
turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa);
turcoază, s. f., din
fr. turquoise; turchiaz (
var. Olt. turchez),
adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte
fr. care au uz popular.
turc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)turc adj. m.,
s. m.,
pl. turci; adj. f. túrcă, pl. túrceturc (Dicționaru limbii românești, 1939)Turc, Turcoáĭcă s. (vsl.
Turŭkŭ, ngr.
Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ).
Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea.
Fig. Om în care daŭ toțĭ (
cĭuca saŭ
gazda bătăilor).
Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt.
A fugi par´că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.
turc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei:
limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia:
Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.
turc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TURC, -Ă, turci, -ce, s. m.,
adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊
Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui.
Doar nu dau (sau
vin)
turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva.
A fi turc (sau
ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să. înțeleagă, a nu ține seama de nimic.
Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦
P. ext. Persoană de religie mahomedană.
2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (
1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat,
f.) Limba vorbită de turci (
1). — Din
tc. türk.