turbăciune(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) TURBĂCIÚNE,turbăciuni, s. f. (Rar) Turbare. – Turba + suf. -ăciune.
turbăciune(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) turbăciúne (înv.) s. f., g.-d. art. turbăciúnii; pl. turbăciúni
turbăciune(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) TURBĂCIÚNE,turbăciuni, s. f. (înv.) Turbare. — Turba + suf. -ăciune.
turbăcĭune(Dicționaru limbii românești, 1939) turbăcĭúne f. (d. a turba saŭ lat. turbátio, -ónis). Turbare. Fam. Iron. Furie: l-a apucat turbăcĭunea.