tranc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TRANC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o cădere sau de o lovitură puternică și bruscă. [
Var.:
tránca interj.] – Onomatopee.
tranc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tranc interj. – Exprimă ideea de zgomot sau de pocnet. Creație expresivă,
cf. tronc, clanț. –
Der. tranca-fleanca (
var. treanca-fleanca),
interj. (exprimă ideea de flecăreală sau de vorbă lungă), pentru partea a doua a compusului
cf. fleancă; trăncăi (
var. trăncăni),
vb. (a hodorogi, a trosni, a flecări, a melița);
trăncălău, s. m. (palavragiu, limbut);
trăncănaie (
var. trăncănea, trancafuse, catrafuse),
s. f. (fleac, bagatelă, moft; boarfe), ultimele forme sînt mai puțin clare,
cf. catrafuse, primele, probabil de la un
pl. al formei următoare;
trăncăneală, s. f. (flecăreală, mîncărime de limbă). Din
rom. provine
mag. trankálo (Edelspacher 23),
cf. și
bg. drănkanie „flecăreală”.
tranc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tranc/tránca(-tránca) interj.tranc (Dicționaru limbii românești, 1939)tranc și
trac, interj. care arată zgomotu mecanizmuluĭ uneĭ arme de foc (nu pocnitură):
puse mîna pe pistol și tranc ! V.
tracatrucă, poc.tranc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tranc! int. imită slobozirea săgeții sau puștii. [Onomatopee (v.
tronc)].
tranc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TRANC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o cădere sau de o lovitură puternică și bruscă. [
Var.:
tránca interj.] — Onomatopee.