tinde (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÍNDE, tind, vb. III.
Intranz. 1. A-și îndrepta năzuințele sau activitatea spre atingerea unui obiectiv, spre câștigarea unui lucru dorit; a aspira, a năzui.
2. (Despre obiecte) A avea tendința să..., a evolua într-o anumită direcție și de o anumită manieră. – Din
fr. tendre, lat. tendere (după
întinde).
tinde (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tínde (-dm -ns), vb. –
1. A întinde, a extinde. –
2. A năzui, a aspira. –
Mr. tindu, timsu, tes. tindire, megl. tind, tins, tindiri. Lat. tĕndĕre (Pușcariu 1735; REW 8640),
cf. it. tendere, prov.,
fr. tendre, sp.,
port. tender; sensul al doilea a fost luat din franceză. –
Der. întinde, vb. ( a trage în lungime, a extinde; a etira, a lungi; a destinde, a lărgi, a desface, a dezdoi; a arma, a dispune, a așeza; a încorda arcul, a înțepeni;
refl., a se mări în lungime, a pune caii la goană;
refl., a se desfășura, a se dezvolta;
refl., a pretinde prea mult, a depăși limitele;
refl., a deveni vîscos un lichid prin alterare), cu
pref. în-, sau direct din
lat. intĕndĕre (DAR; Rosetti, I, 173), care s-a dezvoltat în alte idiomuri romanice cu sensul special de „a înțelege, a auzi”;
întins adv. (direct, fără ocolișuri);
(în)tinzător, adj. (care se întinde;
s. n., tindeche la războiul de țesut);
(în)tinzătoare, s. f. (lambă, lanț sau funie care leagă crucea proțapului cu capetele osiei la car);
întindere, s. f. (extensie, desfășurare, tensiune, încordare, suprafață);
întinsoare, s. f. (tensiune, încordare; scurtătură);
întinsură, s. f. (extensiune);
întinzătură, s. f. (extensiune);
întinzime, s. f. (extensiune), cuvînt
înv.;
destinde, vb. (a relaxa, a diminua încordarea). –
Der. neol. extinde, vb., după
fr. étendre; pretinde, vb., după
fr. prétendre; pretenți(un)e, s. f., din
fr. prétention; pretențios, adj., din
fr. prétentieux; pretendent, s. m., din
fr. prétendant.tinde (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tínde (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. tind, imperf. 3
sg. tindeá; conj. prez. 3
să tíndă; ger. tinzấnd; part. tinstinde (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tinde v. a păși la un scop, a se îndrepta către:
a tinde la perfecțiune. [Lat. TENDERE].
tinde (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÍNDE, tind, vb. III.
Intranz. 1. A-și îndrepta năzuințele sau activitatea spre atingerea unui obiectiv, spre câștigarea unui lucru dorit; a aspira, a năzui.
2. (Despre obiecte) A avea tendință să..., a evolua într-o anumită direcție și de o anumită manieră. — Din
fr. tendre, lat. tendere (după
întinde).