timbru - explicat in DEX

timbru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TÍMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituție special autorizată, care se lipește pe acte oficiale sau pe scrisori și care reprezintă un impozit sau o taxă; taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) și care este plătită direct unei administrații publice. ◊ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întărește valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tipărit ocazional și folosit în locul timbrelor obișnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Ștampilă aplicată de oficiile poștale, care indică locul și data plecării sau a sosirii unei scrisori. 2. Însușire a sunetului muzical datorită căreia se deosebesc între ele sunetele de aceeași înălțime și intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifică a unui sunet care permite ca el să fie distins de alt sunet, independent de înălțimea, intensitatea și durata lui. 3. (Înv.) Clopot, clopoțel. – Din fr. timbre.

timbru (Dicționar de neologisme, 1986)
TÍMBRU s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici care servește ca dovadă pentru plata unor impozite, a unor taxe sau a unor cotizații; (p. ext.) ștampilă cu care se imprimă unele imprimate de acest fel. ♦ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. Taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) plătită în numerar unei administrații publice. 3. (Fiz.; muz.) Calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un sunet de aceeași înălțime produs de un alt izvor sonor. 4. (Herald.) Termen prin care se înțelege coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. [< fr. timbre, cf. it. timbro].

timbru (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TÍMBRU s. n. I. 1. imprimat de dimensiuni mici care se lipește pe anumite acte oficiale, dovadă pentru plata unor impozite, taxe sau cotizații; imprimat aplicat pe scrisori reprezentând taxa de transport. ◊ ștampilă care se aplică pe scrisori purtând locul și data plecării sau sosirii acestora. ♦ ~ sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. (med.) bucățică de hârtie, plastic etc. care se lipește pe piele, suport pentru o substanță cu rol terapeutic. 3. taxă reprezentând valoarea unui timbru (I, 1) plătită în numerar unei administrații publice. II. calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un alt sunet produs în condiții de durată, înălțime și intensitate identice. III. coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. (< fr. timbre, it. timbro)

timbru (Dicționaru limbii românești, 1939)
*tímbru n., pl. e (fr. timbre, lat. týmpanum, pop. *tymbanum, d. vgr. týmpanon. V. timpan, timpină). Felu sunetuluĭ după proveniență: timbru vociĭ omuluĭ, timbru metalic. Bucățică de hîrtie cu marca statuluĭ saŭ figura suveranuluĭ care se cumpără și se lipește pe o hîrtie pin [!] care cerĭ ceva de la o autoritate (o înscriere într´o școală secundară orĭ superioară, chemare în judecată) saŭ pe o chitanță. (Acestea se numesc și timbre fiscale, fiind-că-s emise de ministeru de finanțe. Cele care se aplică pe scrisorĭ, peste care poșta pune stampila [!], se numesc timbre poștale, dar ob. mărcĭ, și-s emise de poștă. Sînt și timbre fiscale numite fixe, adică o coală de hîrtie pe care e tipărit un timbru).

timbru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tímbru¹ (imprimat) s. n., art. tímbrul; pl. tímbre

timbru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tímbru² (proprietate a unui sunet) s. n., art. tímbrul; pl. tímbruri

timbru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
timbru n. 1. sunetul vocii sau al unui instrument; 2. semn imprimat pe unele hârtii, în virtutea legii: timbru fix; timbru poștal, marcă de francat scrisori sau pachete; 3. semn particular ce fiecare biurou de poștă imprimă pe scrisori [= fr. timbre].

timbru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TÍMBRU, (1) timbre, (2, 3) timbruri, s. n. 1. Imprimat de dimensiuni mici, emis de stat sau de o instituție special autorizată, care se lipește pe acte oficiale sau pe scrisori și care reprezintă un impozit sau o taxă; taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) și care este plătită direct unei administrații publice. ◊ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întărește valoarea unui act. Timbru comemorativ = timbru tipărit ocazional și folosit în locul timbrelor obișnuite, pentru comemorarea unui eveniment. Timbru fiscal = timbru folosit pentru încasarea unor taxe fiscale. ♦ Ștampilă aplicată de oficiile poștale, care indică locul și data plecării sau a sosirii unei scrisori. 2. Însușire a sunetului muzical datorită căreia se deosebesc între ele sunetele de aceeași înălțime și intensitate provenite de la surse diferite. ♦ Calitate specifică a unui sunet care permite ca el să fie distins de alt sunet, independent de înălțimea, intensitatea și durata lui. 3. (înv.) Clopot, clopoțel. — Din fr. timbre.