ticăloșie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TICĂLOȘÍE, ticăloșii, s. f. 1. Stare de decădere morală;
p. ext. faptă comisă de un om ticălos (
1), faptă josnică; nemernicie, mârșăvie, ticăloșenie, josnicie.
2. (
Înv.) Mizerie, sărăcie; nefericire, nenorocire. –
Ticălos +
suf. -ie.ticăloșie (Dicționaru limbii românești, 1939)ticăloșíe f. Starea saŭ defectu omuluĭ ticălos:
mare ticăloșie pe eĭ, pe casa asta !. – Și
-énie.ticăloșie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ticăloșíe s. f.,
art. ticăloșía, g.-d. art. ticăloșíei; pl. ticăloșíi, art. ticăloșíileticăloșie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ticăloșie f.
1. mizerie:
îl rugă s’aibă milă de ticăloșia lui ISP.;
2. stare ticăloasă, păcătoșie:
ticăloșia oamenilor NEGR.
ticăloșie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TICĂLOȘÍE, ticăloșii, s. f. 1. Stare de decădere morală;
p. ext. faptă comisă de un om ticălos (
1), faptă josnică; nemernicie, mârșăvie, ticăloșenie, josnicie.
2. (
înv.) Mizerie, sărăcie; nefericire, nenorocire. —
Ticălos +
suf. -
ie.