tic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIC1 interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetul ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc., tic-tac. – Onomatopee.
tic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TIC2, ticuri, s. n. Mișcare convulsivă, bruscă, spasmodică și repetată, rezultată din contractarea involuntară a unuia sau mai multor mușchi. ♦ Deprindere (neplăcută, ridiculă etc.) pe care o capătă cineva în mod inconștient. – Din
fr. tic.tic (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)tic2,
tícuri, s.n. (reg.)
1. putină (de brânză).
2. putinei.
3. oală de lapte, brânză.
4. lădiță, cutie de lemn.
tic (Dicționar de neologisme, 1986)TIC s.n. Mișcare convulsivă și repetată rezultată din contractarea involuntară a unor mușchi; deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. [< fr.
tic].
tic (Marele dicționar de neologisme, 2000)TIC s. n. 1. mișcare convulsivă și repetată din contractarea involuntară a unor mușchi. 2. deprindere, mai mult sau mai puțin ridicolă, pe care o capătă cineva în mod inconștient. 3. ~ verbal = cuvânt, expresie care revine inconștient, inutil și supărător în vorbirea cuiva, ca urmare a unei deprinderi. (< fr.
tic)
tic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tic interj. – Exprimă ideea de mișcare ritmică sau de pulsație. –
Var. tîc(a), tica (-tica), tic-tac. Creație expresivă,
cf. tac, pic, germ. ticken, rus. tikati; ultima
var. reproduce
fr. tic-tac. –
Der. tic, s. n. (Banat, cioc;
Olt., bot), pentru al cărui semantism
cf. cioc; ticăi (
var. tăcăi, tîcîi),
vb. (a pulsa, a palpita),
cf. tăcăi ‹
tac; tîcîială, s. f. (bătaie);
ticăi (
var. înv. ticăci),
vb. (a lucra încet și fără spor, a rasoli; a se desface, a se fărîmița;
refl., a suferi, a se chinui, a se zbuciuma, a se frămînta),
cf. mogăi (după Cihac, II, 408, din
sl. tykati „a înțepa”, după Graur 192, se leagă de
țig. tika „sărăcie”,
tikalo „ticălos”);
ticăit, adj. (lent, calm, amorțit; sărac, nenorocit);
ticăință (
var. ticăiție),
s. f. (mizerie, suferință, chin), se.c XVII,
înv.;
ticăitură, s. f. (bătaie ușoară);
ticală, s. f. (
înv., mizerie, nenorocire), cu
l expresiv;
ticălos, adj. (mizerabil, nenorocit; pervers, rău);
ticăloși, vb. (
înv., a fi de plîns, a se nenoroci; a perverti, a se netrebnici, a corupe, a prostitua;
refl., a se perverti, a decădea);
ticăloșie (
var. ticăloșenie),
s. f. (mizerie, sărăcie; nelegiuire, perfidie, perversitate);
ticăloșește, adv. (mizerabil). Țig.
tika, tikalo trebuie să provină din
rom.tic (Dicționaru limbii românești, 1939)1) tic n., pl.
urĭ (cp. cu vsl.
tykati, a împunge).
Ban. Olt. Bot (rît, cĭoc).
tic (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *tic n., pl.
urĭ (fr.
tic, poate d. it.
ticchio, capriciŭ). Mișcare convulsivă orĭ nu devenită obișnuită la uniĭ oamenĭ (precum: ridicarea din umerĭ, scuturarea din cap, scărpinarea în acelașĭ loc ș. a.). V.
tabet.tic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tic1/tic-tíc interj.tic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tic2 s. n.,
pl. tícuri