teĭ - explicat in DEX

tei (Dicționarul limbii române contemporane, 1980)
TEI, tei, s.m. Denumire dată unor specii de arbori cu frunze mari, cu flori albe sau gălbui cu miros puternic, întrebuințate în medicină; fibră din scoarța acestor arbori din care se împletesc sfori, frânghii sau rogojini.

tei (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)
TEI, (1) tei, s.m., și (2, rar) teie s.n. 1. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe-gălbui melifere, puternic parfumate, întrebuințate în medicină; crește în păduri sau cultivat pe străzi și în parcuri (Tilia platyphyllos) 2. (La sg. cu sens colectiv sau, rar, la pl.) Fibră din scoarța de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frînghii, rogojini.

tei (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TEI, (1) tei, s. m., (2, rar) teie, s. n. 1. S. m. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, melifere, întrebuințate în farmacie, și cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). 2. S. n. Fibră din scoarța de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. ◊ Expr. A lega două-n tei = a reuși să adune ceva avere. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. – Lat. *tilium (= tilia).

tei (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
téi (-i), s. m. – Arbore cu frunze în formă de inimă (Tilia). – Mr. tel’u. Lat. tĭlĭa, redus la modelul decl. m., ca toate numele de arbori (Pușcariu 1725; REW 8735), cf. it. tiglio, prov. telh, fr. til, cat. tell. – Der. teios, adj. (dur, rezistent; fibros; se zice despre o varietate de struguri); teișor, s. m. (arbust exotic, Kerria japonica; aglică, cununiță; Spiraea ulmifolia); teiță, s. f. (odogaci, Saponaria officinalis); teiș, s. n. (pădure de tei); înteioșa, vb. refl. (Olt., a se face fibros).

tei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tei¹ (arbore) s. m., pl. tei, art. téii

tei (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tei² (fibră) s. n., pl. téie

tei (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TEI, (1) tei, s. m., (2) teie, s. n. 1. S. m. Arbore cu frunze mari în formă de inimă, cu flori albe sau albe-gălbui, puternic parfumate, melifere, utilizate în farmacie, și cu fructe achene (Tilia platyphyllos). ◊ Tei alb = arbore cu lemnul alb-roșiatic, ușor (Tilia tomentosa). Tei pucios = arbore înalt până la 20 m, ale cărui flori se folosesc în farmacie (Tilia cordata). 2. S. n. Fibră din scoarța de tei (1), folosită la legat și la fabricat sfori, frânghii, rogojini. ◊ Expr. A lega două-n tei = a reuși să adune ceva avere. A găsi tei de curmei = a găsi pretexte. — Lat. *tilium (= tilia).

teĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
teĭ m. (lat. pop. *tĭlium, îld. tĭlia, teĭ, it. tiglio, pv. telh, vfr. teil [nfr. tilleul, d. *tiliolum]). Un frumos copac, tipu familiiĭ tiliaceelor, cu frunze marĭ de coloare [!] maĭ deschisă pe dos de cît pe față, cu florĭ foarte mirositoare, din care se face o infuziune sudorifică și potolitoare (tilia platyphyllos). Floare de teĭ: era răcit și bea ceaĭ de teĭ. S. n., pl. e. Funie de coajă de teĭ: un car legat cu teĭe și curmele. Teĭ prăjit. V. călină.