terminație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TERMINÁȚIE, terminații, s. f. 1. Parte terminală a unui lucru.
2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (
2). ♦ (Rar) Desinență. – Din
lat. terminatio.terminație (Dicționar de neologisme, 1986)TERMINÁȚIE s.f. 1. Partea terminală a unui lucru.
2. (
Lingv.) Sunet (sau grup de sunete) care se află la sfârșitul unui cuvânt. ♦ (
Rar) Desinență. [Gen.
-iei. / cf. lat.
terminatio, fr.
terminaison].
terminație (Marele dicționar de neologisme, 2000)TERMINÁȚIE s. f. 1. partea terminală a unui lucru. 2. (lingv.) sunet care se află la sfârșitul unui cuvânt. ◊ (rar) desinență. 3. (muz.) concluzie melodică. (< lat.
terminatio)
terminație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)termináție (-ți-e) s. f.,
art. termináția (-ți-a), g.-d. art. termináției; pl. termináții, art. termináțiile (-ți-i-)terminație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TERMINÁȚIE, terminații, s. f. 1. Parte tenninală a unui lucru.
2. Sunet sau grup de sunete care se află la sfârșitul unui cuvânt; terminare (
2). ♦ (Rar) Desinență. —
Din lat. terminatio.