tartor (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TÁRTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor; drac. ♦
Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime. ♦
Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează. –
V. tartar.tartor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÁRTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor;
p. gener. drac. ♦
Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu asprime, despotic. ♦
Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează, care comite fapte reprobabile. –
Cf. tartar2.tartor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tártor (-ri), s. m. –
1. Șeful demonilor și al duhurilor rele în general. –
2. Demon. –
3. Instigator, autor, protagonist al unor fapte rele. –
Var. înv. și
Mold. tartar. Gr. τάρταρος (Murnu 55), parțial prin intermediul
sl. tartarŭ. Modificarea vocabulismului pare a se datora unei analogii cu
martor (ar trebui să se pornească de la *
tartăr, căci
tartar reprezintă pronunția
mold.). –
Der. tartoriță, s. f. (diavoliță; autoarea unei fapte rele).
Tartacot, s. m. (spiriduș pitic și rău în basme) poate fi și el o deformare a lui
tartar, ca cea din
tatar, cf. tatarcă „tătăroaică”.
Bg. tartor, pe care Conev 107 îl dă drept etimon al
rom., ar putea proveni din
rom.tartor (Dicționar de argou al limbii române, 2007)tartor, tartori s. m. 1. om fără scrupule, care își impune voința / care terorizează / care comite fapte reprobabile
2. persoană cu puteri discreționare într-o societate / într-o întreprindere etc.
tartor (Dicționaru limbii românești, 1939)tártor, V.
tartar.tartor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tártor s. m.,
pl. tártoritartor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)tartor n.
1. căpetenia dracilor:
mai îngăduește puțin, tartorule ! CR.
2. drac, demon:
dihorul ca un tartor te mușcă înveninat ISP.;
3. mai marele:
tartorul zeilor pe nume Joie ISP.;
4. om rău, afurisit. [Vechiu-rom.
tartar, iad «aceia toți se duc în focul nestins... și în tartar», Cugetări în ora morții, cam 1550 [= lat. TARTARUS numele infernului și al zeului infernal Pluton (printr’un intermediar grecoslavon); cf, în privința sensului, it.
Orco, uriaș antropofag; (din lat. ORCUS, sinonim CU TARTARUS)].
tartor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÁRTOR, tartori, s. m. Căpetenia dracilor;
p. gener. drac. ♦
Fig. Conducătorul unei tagme, al unui grup, care conduce cu severitate, despotic. ♦
Fig. Om fără scrupule, care își impune voința, care terorizează, care comite fapte reprobabile. —
Cf. tartar2.