tarantulă - explicat in DEX

tarantulă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale) a cărui înțepătură este veninoasă (Lycosa tarentula). [Var.: tarantélă s. f.] – Fr. tarentule.

tarantulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale), cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ și a cărui înțepătură este veninoasă (Lycosa tarentula). [Var.: tarantélă s. f.] – Din fr. tarentule.

tarantulă (Dicționar de neologisme, 1986)
TARANTÚLĂ s.f. Specie de păianjen mare care se întâlnește în țările sudice și a cărui înțepătură este deosebit de toxică. [Var. tarantelă s.f. / < fr. tarentule, cf. it. tarantola].

tarantulă (Marele dicționar de neologisme, 2000)
TARANTÚLĂ s. f. păianjen mare, foarte veninos, din țările meridionale, cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ. (< fr. tarentule)

tarantulă (Dicționaru limbii românești, 1939)
*tarántulă f., pl. e (it. tarántola, d. Táranto, Tarent, un oraș în sudu Italiiĭ). Un fel de painjin [!] mare care trăĭește pin [!] vecinătatea Tarentuluĭ. Poporu crede că mușcătura luĭ cauzează toropeală și melancolie și că te vindicĭ [!] de ĭa [!] dacă ți se cîntă tarantela.

tarantulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
tarantúlă (păianjen) s. f., g.-d. art. tarantúlei; pl. tarantúle

tarantulă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale), cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ și a cărui înțepătură este veninoasă (Lycosa tarentula). [Var.: tarantélă s.f] — Din fr. tarentule.