tarantulă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale) a cărui înțepătură este veninoasă (
Lycosa tarentula). [
Var.:
tarantélă s. f.] –
Fr. tarentule.tarantulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale), cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ și a cărui înțepătură este veninoasă
(Lycosa tarentula). [
Var.:
tarantélă s. f.] – Din
fr. tarentule.tarantulă (Dicționar de neologisme, 1986)TARANTÚLĂ s.f. Specie de păianjen mare care se întâlnește în țările sudice și a cărui înțepătură este deosebit de toxică. [Var.
tarantelă s.f. / < fr.
tarentule, cf. it.
tarantola].
tarantulă (Marele dicționar de neologisme, 2000)TARANTÚLĂ s. f. păianjen mare, foarte veninos, din țările meridionale, cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ. (< fr.
tarentule)
tarantulă (Dicționaru limbii românești, 1939)*tarántulă f., pl.
e (it.
tarántola, d.
Táranto, Tarent, un oraș în sudu Italiiĭ). Un fel de painjin [!] mare care trăĭește pin [!] vecinătatea Tarentuluĭ. Poporu crede că mușcătura luĭ cauzează toropeală și melancolie și că te vindicĭ [!] de ĭa [!] dacă ți se cîntă
tarantela.tarantulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)tarantúlă (păianjen)
s. f.,
g.-d. art. tarantúlei; pl. tarantúletarantulă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TARANTÚLĂ, tarantule, s. f. Specie de păianjen mare (din țările meridionale), cu patru ochi mari și numeroși ochi mai mici, care își sapă galerii în pământ și a cărui înțepătură este veninoasă (
Lycosa tarentula). [
Var.:
tarantélă s.f] — Din
fr. tarentule.