tap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)tap- – Rădăcină expresivă, puțin clară, care pare să evoce ideea de obiect diform sau relativ rotunjit. –
Var. taf-. Creație expresivă,
cf. rădăcina romanică
tapp- (REW 8564), și
lap-, (lăpăi), dup-. Der. tăpși (
var. tepși),
vb. (a egala, a netezi, a nivela, a răzui),
cf. germ. tappsen, fr. taper (după Candrea și Scriban, din
mag. taposni „a călca în picioare”,
sb. tapsati „a bate din palme”);
tapșe (
var. teapșe),
s. f. (polonic de lemn, sucitor; palmă), în
Mold.;
tăpșan, s. n. (mamelon, movilă, colină rotunjită; răzor; strat; pat, platformă), în
Mold. tapșan, tepșan, topșan (după Cihac, II, 619, din
tc. tepe „munte”; după Bogrea,
Dacor., IV, 851, din
rut. tapčan „platformă”, care vine probabil din
rom.; după Drăganu,
Dacor., V, 372-5, din
mag. taposni „a călca în picioare”);
taponiș, s. m. (nemțișor, Delphinium consolida);
tapoșnic, s. m. (plantă, Galeopsis ladanum);
tăpălog (
var. Mold. tăpălăgos),
adj. (greoi la mers, neîndemînatic),
cf. tălpăloagă; tăfăroagă, s. f. (brînză dulce, brînză abia făcută), probabil
var. a cuvîntului anterior (după Bogrea,
Dacor., II, 659 și Candrea, din
sl. tvarogù; după Diculescu,
Elementele, 452, din
gr. *τραφάλαϰα, în loc de τραφαλίς „brînză proaspătă”). –
Cf. terfă, terfeloagă.