taliu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÁLIU, s. n. Element chimic, metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. – Din
fr. thallium.taliu (Dicționar de neologisme, 1986)TÁLIU s.n. (
Chim.) Metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. [Pron.
-liu. / < fr.
thallium].
taliu (Marele dicționar de neologisme, 2000)TÁLIU s. n. metal moale, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul, folosit la elaborarea unor aliaje. (< fr.
thallium)
taliu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)TÁLIU (‹
fr. {i}; {s}
gr. thallos „ramură”)
s. n. Element chimic (Tl;
nr. at. 81,
m. at. 204,38,
p. t. 303,6ºC,
p. f. 457ºC,
gr. sp. 11,85). Este un metal alb-albăstrui, moale. Se extrage din minereurile de sulfuri și este folosit, între altele, alături de staniu și plumb, pentru producerea unor aliaje cu grad ridicat de rezistență. A fost descoperit de W. Crookes în 1861 prin analiza spectrală în reziduurile de fabricație a acidului sulfuric. Izolat de Claude Lany în 1862.
taliŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*táliŭ n. (lat. științific
thallium, d. vgr.
thaliós, ramură, vlăstar, din cauza dungiĭ verzĭ pe care acest metal o arată la spectru).
Chim. Un metal maĭ puțin alb de cît [!] argintu și care există în pirite. E mono- și trivalent și are o greutate atomică de 204. A fost descoperit la 1861.
taliu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)táliu [
liu pron. liu]
s. n.,
art. táliul; simb. Tltaliu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)TÁLIU s. n. Element chimic, metal rar, alb-albăstrui, asemănător cu plumbul. — Din
fr. thallium.