taĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)taĭ, a
tăĭá v. tr. (lat. pop.
taliare, a tăĭa; it.
tagliare, pv. pg.
talhar, fr.
tailler, cat.
tallar, sp.
tajar). Despart cu un instrument tăĭetor:
a tăĭa lemne cu toporu, a tăĭa pîne [!], a tăĭa (a reteza) capu cuĭva. Ucid:
l-aŭ tăĭat Turciĭ. Croĭesc:
acest maestru taĭe bine. Fig. Opresc, împedic [!], suprim:
a tăĭa cuĭva subvențiunea, pofta, vorba, pretențiunile. Suprim, elimin, șterg:
a tăĭa un pasagiŭ dintr´o pĭesă. Traversez, trec peste:
a tăĭa drumu. Desfac în 2-3 grupe cărțile de joc pe care mi le oferă cel ce le împarte și le pun unele peste altele alt-fel decît cum eraŭ ca să nu existe nicĭ o bănuĭală de înșelăcĭune.
A tăĭa cuĭva calea saŭ
drumu, 1. a-l opri, 2. a trece pe dinaintea cuĭva care merge.
A le tăĭa (minciunile, palavrele), a le turna, a le croi, a spune marĭ mincĭunĭ.
A te tăĭa capu, a te pricepe:
a făcut cum l-a tăĭat capu. A tăĭa cuĭva nasu, a-ĭ da peste nas, a-l face maĭ modest.
A te tăĭa (o durere) la pîntece, a avea tăĭeturĭ (colicĭ).
A tăĭa în carne vie, a proceda, a pedepsi sever și fără considerațiunĭ. V. intr. Îs tăĭos:
acest cuțit taĭe bine. V. refl. Îmĭ fac o tîĭetură:
copilu s´a tăĭat la deget. Mă încrucișez:
liniile drumurilor se taĭe. Mă brînzesc, mă stric:
laptele s´a tăĭat. A ți se tăĭa picĭoarele saŭ
genunchiĭ de frică, a nu maĭ putea sta în picĭoare de frică.
A ți se tăĭa inima, a te întrista.