susura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUSURÁ, pers. 3
súsură, vb. I.
Intranz. (Despre ape curgătoare, frunze;
p. ext. despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu; a murmura. – Din
fr. susurrer.susura (Dicționar de neologisme, 1986)SUSURÁ vb. I. intr. (
Despre ape curgătoare, frunze) A produce un zgomot lin și continuu. [P.i. 3
-ră. / < fr.
susurrer].
susura (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUSURÁ vb. intr. (despre ape curgătoare, frunze) a produce un susur. (< fr.
susurrer)
susura (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)susurá (-r, át), vb. – A murmura.
Fr. susurrer. –
Der. susur, s. n. (murmur). Prezenta
mr. șușuredz, șușurare, i-a făcut pe Pușcariu 1706 și Pascu, I, 168, să se gîndească că aceste cuvinte reprezintă direct
lat. susurrāre. Această ipoteză este foarte puțin probabilă; cuvîntul nu este popular și
mr. trebuie să fie o creație expresivă care aparține familiei lui
șoșoi.susura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)susurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
súsurăsusurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)susurà v. a murmura, a freme. [Lat SUSURRARE].
susura (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUSURÁ, pers. 3
susură, vb. I.
Intranz. (Despre ape curgătoare, frunze;
p. ext. despre adierea vântului etc.) A produce un zgomot lin, ușor, monoton și continuu; a murmura. — Din
fr. susurrer.