suprafață (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SUPRAFÁȚĂ, suprafețe, s. f. 1. Partea exterioară sau de deasupra a unui corp; față. ◊
Loc. adv. La suprafață = fără a pătrunde în esența lucrurilor, în mod superficial.
2. Întindere nelimitată (de teren, de pădure etc.) considerată sub raportul lungimii și lățimii, măsurată în unități la pătrat. ◊
Suprafață de respirație = suprafață pulmonară care dă capacitatea respiratorie. ♦ (Geom.) Arie
2 limitată de o linie închisă (frântă sau curbă) măsurată în unități la pătrat. – Din
supra- +
față (după
fr. surface).
suprafață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUPRAFÁȚĂ, suprafețe, s. f. 1. Partea exterioară sau de deasupra a unui corp; față. ♦
Fig. Exterior, aparență. ◊
Loc. adj. De suprafață = care nu are profunzime; superficial. ◊
Loc. adv. La suprafață = fără a pătrunde în esența lucrurilor, în mod superficial.
2. Întindere delimitată considerată sub raportul lungimii și lățimii. ♦ (
Geom.) Arie limitată de o linie închisă (frântă sau curbă) măsurată în unități la pătrat. –
Supra- + față (după
fr. surface).suprafață (Dicționar de neologisme, 1986)SUPRAFÁȚĂ s.f. 1. Față, parte exterioară a unui corp.
2. Întindere delimitată (de teren, de pădure) etc. ♦ (
Geom.) Arie limitată de o linie închisă, măsurată în unități de măsură speciale. [<
supra- +
față, după fr.
surface].
suprafață (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUPRAFÁȚĂ s. f. 1. față, parte exterioară a unui corp. 2. întindere delimitată (de teren, de pădure) etc. 3. (mat.) arie limitată de o linie închisă. (după fr.
surface)
suprafață (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)suprafáță (-țe), s. f. Exterior, întindere. Traducere din
lat. superficies sau din
fr. surface, adaptat la
față. –
Der. superficial, adj., din
fr. superficiel; superficialitate, s. f., din
fr. superficialité.suprafață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)suprafáță (su-pra-) s. f.,
g.-d. art. supraféței; pl. supraféțesuprafață (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suprafață f.
1. întinderea unui corp solid considerat sub raportul lungimii și lărgimii;
2. partea exterioară a unui corp;
3. fig.
exterior, aparență: a se opri la suprafața lucrurilor.
suprafață (Dicționaru limbii românești, 1939)*suprafáță f., pl.
ețe (
supra- și
față; fr.
surface, lat
super-ficies. V.
superficial). Partea exterioară saŭ de deasupra, față:
suprafața pămîntuluĭ, a apeĭ, a unuĭ poligon. Fig. Exterior, aparență:
nu observa numaĭ suprafața, ci adîncește lucrurile ! Întindere:
suprafața uneĭ țărĭ.suprafață (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUPRAFÁȚĂ, suprafețe, s. f. 1. Partea exterioară sau de deasupra a unui corp; față. ♦
Fig. Exterior, aparență. ◊
Loc. adj. De suprafață = care nu are profunzime; superficial. ◊
Loc. adv. La suprafață = fără a pătrunde în esența lucrurilor, în mod superficial.
2. Întindere delimitată considerată sub raportul lungimii și lățimii. ♦ (
Geom.) Arie limitată de o linie închisă (frântă sau curbă) măsurată în unități la pătrat. —
Supra1- +
față (după
fr. surface).