suflet - explicat in DEX

suflet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SÚFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață și care este socotită de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagme și expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).

suflet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
súflet (su-flet) s. n., pl. súflete

suflet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
suflet n. 1. suflare: a alerga într’un suflet; 2. vieață: a prinde la suflet, a-și da sufletul; 3. principiu de vieață și de cugetare, substanță spirituală și nemuritoare: omul constă din corp și suflet; 4. totalitatea facultăților morale și intelectuale, caracter: suflet generos; 5. cugetare intimă: ochii sunt oglinda sufletului; 6. partea morală a sufletului, conștiința, inima: om fără suflet, are ceva pe suflet; copil de suflet, adoptiv; 7. ființă: nu văzuse suflet de om; 8. individ, locuitor: oraș cu 10 000 suflete; 9. fig. motor principal: el e sufletul acestei întreprinderi; 10. termen de gingășie: sufletul meu! [Lit. suflare, de unde spirit (cf. duh): termenii abstracți pornesc toți dela noțiuni concrete (pentru locuțiunea copil de suflet, cf. sinonimul venețiah fio d’anema)].

suflet (Dicționaru limbii românești, 1939)
súflet n., pl. e (d. a sufla, a răsufla, cu sufixu -et ca în muget, tunet, foșnet). Mișcarea materiiĭ, puterea care face ca animalu să răsufle, adică „să trăĭasc”: omu constă din trup și suflet. Într’un suflet, într’o suflare („în spațiu uneĭ singure răsuflărĭ”), grabnic (V. răsuflet): a alerga, a sosi într’un suflet. A-țĭ da sufletu, a scoate ultima suflare, a muri. A prinde suflet, a te înturna la viață, a prinde putere saŭ curaj. Cu trup și suflet, din toată inima, cu tot devotamentu. De sufletu morților, de pomană, în aminti¬rea morților: a da (orĭ: să fie) de sufletu morților. Partea sufletuluĭ, partea de avere lăsată de defunct p. pomenirea sufletuluĭ luĭ (pomenĭ, parastase). Fig. Inimă, caracter: suflet mare, mic, generos, josnic; ochiĭ îs oglinda sufletuluĭ. Inimă, conștiință, cuget: om fără suflet, a avea ceva pe suflet (a te mustra cugetu), a-țĭ vinde sufletu. A lua saŭ a da de suflet, a adopta saŭ a da în adopțiune (un copil). Copil de suflet, copil adoptiv. Motor principal: reclama e sufletu negoțuluĭ. Ființă, țipenie: pe acolo nu era nicĭ suflet de om. Om, locuitor: sat cu o mie de suflete. Ființă ĭubită (ca termin de dezmerdare): suflete, sufletu meŭ. V. spirit.

suflet (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SÚFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (Fil.; Bis.) Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete. ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagma) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. ♦ Expr. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. — Lat. *suflitus (< suflare).