suflare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUFLÁRE, suflări, s. f. 1. Acțiunea de
a sufla și rezultatul ei. ♦ Aerul respirat;
Fig. faptul de a trăi, de a exista. ◊
Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, foarte repede. ◊
Expr. Fără (de) suflare =
a) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări psihice sau fizice neobișnuite), foarte uimit, speriat etc.;
b) fără viață, mort.
A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri.
2. Ființă, viețuitoare;
p. ext. oameni, lume, popor.
3. Adiere de vânt. –
V. sufla.suflare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sufláre (su-fla-) s. f.,
g.-d. art. suflắrii; pl. suflắrisuflare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)suflare f.
1. acțiunea de a sufla:
suflarea vântului; 2. respirațiune:
mi s’a tăiat suflarea; 3. vieață, suflet:
până la ultima suflare; 4. ființa vie:
toată suflarea s’a pus în mișcare CR.;
5. popor:
toată suflarea românească.suflare (Dicționaru limbii românești, 1939)sufláre f., pl.
ărĭ. Acțiunea de a sufla:
suflarea vîntuluĭ (V.
vĭeliște). Răsuflare, respiratiune:
i s’a tăĭat suflarea de frică. Pînă la ultima suflare, pînă în ultimu moment al viețiĭ, pînă cînd țĭ-aĭ dat sufletu.
Într’o suflare, într’un suflet, grabnic:
a alerga într’o suflare. Pin ext. Toată suflarea, orĭ-ce ființă, orĭ-ce vietate, orĭ-ce om:
toată suflarea să laude pe Dommu (Psalmiĭ),
toată suflarea românească (toțĭ Româniĭ).
suflare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUFLÁRE, suflări, s. f. 1. Acțiunea de
a sufla și rezultatul ei. ♦ Aerul respirat;
fig. faptul de a trăi, de a exista. ◊
Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, foarte repede. ◊
Expr. Fără (de) suflare =
a) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări psihice sau fizice neobișnuite), foarte uimit, speriat etc.;
b) fără viață, mort.
A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri.
2. Ființă, viețuitoare;
p. ext. oameni, lume, popor.
3. Adiere de vânt. —
V. sufla.