sud (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊
Loc. adj. De sud = sudic.
2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (
1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (
2). – Din
fr. sud.sud (Dicționar de neologisme, 1986)SUD s.n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale principale, care se află în partea opusă nordului; miazăzi.
2. Parte a globului, a unui continent etc. așezată spre sud (1). [< fr.
sud, cf. germ.
Süden].
sud (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUD s. n. 1. punct cardinal opus nordului; miazăzi. 2. regiune de la sud (1). (< fr.
sud)
sud (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sud s. m. – Departament, provincie.
Sb. sud (Tiktin).
Sec. XVII-XIX,
înv., termen administrativ.
sud (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SUD2, suduri, s. n. (
Înv.) Judecată. –
Sb. sud.sud (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sud (punct cardinal)
s. n.;
abr. Ssud (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*Sud (zonă geografică)
s. propriu
n.sud (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sud n. punctul orizontului opus nordului.
sud (Dicționaru limbii românești, 1939)1) sud n, pl.
urĭ (răd.
sud din
sudoare, ca
dor din
duroare. V.
asud 1). –
Ban. Osteneală, muncă.
sud (Dicționaru limbii românești, 1939)2) sud n., pl. inuzitat
urĭ (sîrb.
sud, vsl.
sondŭ. V.
sudesc, osîndesc). L. V. Județ, district.
Ban. P. P. Judecată.