substanță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUBSTÁNȚĂ, substanțe, s. f. 1. Corp (omogen) alcătuit din atomi și din molecule (formate din aceleași elemente) și care posedă o anumită formă, culoare, miros, gust etc. ◊
Substanță de contrast = substanță chimică utilizată la examenele radiologice, opacă la razele Roentgen.
2. (
Anat.; în sintagmele)
Substanță albă = parte a sistemului nervos central formată din fibrele celulelor nervoase.
Substanță cenușie = parte a sistemului nervos central formată din corpurile celulelor nervoase.
3. Categorie filozofică care desemnează fie esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, fie ceea ce există de sine stătător.
4. Parte esențială, principală, constitutivă a unui lucru. ♦
Fig. Conținutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ◊
Loc. adv. (Rar)
În substanță = pe scurt, în rezumat; în fond. – Din
fr. substance.substanță (Dicționar de neologisme, 1986)SUBSTÁNȚĂ s.f. 1. Denumire generică dată corpurilor cu compoziție și structură chimică omogenă. ♦ Materie.
2. Categorie filozofică care desemnează esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, precum și ceea ce există de sine stătător. ♦ Substratul permanent al tuturor transformărilor.
3. (
Fig.) Partea fundamentală, constitutivă a unui lucru: esență, esențial. [< fr.
substance, cf. lat.
substantia].
substanță (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUBSTÁNȚĂ s. f. 1. corp cu compoziție și structură chimică omogenă. ◊ materie. 2. categorie filozofică desemnând esența comună și stabilă a tuturor lucrurilor, precum și ceea ce există de sine stătător. ◊ substratul permanent al tuturor transformărilor. 3. (fig.) partea fundamentală, constitutivă a unui lucru; esență, esențial. (< fr.
substance, lat.
substantia)
substanță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)substánță s. f.,
g.-d. art. substánței; pl. substánțesubstanță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)substanță f.
1. ceea ce există prin sine insuș:
substanță spirituală; 2. materie oarecare:
substanță medicală; 3. partea cea mai bună, mai nutritivă:
substanța pământului trece în vegetale; 4. fig. ceea ce e mai esențial:
substanța unui discurs; în substanță, în rezumat, pe scurt.
substanță (Dicționaru limbii românești, 1939)substánță f., pl.
e (lat.
sub-stantia. V.
stanță). Ceĭa ce există pin sine, independent de orĭ-ce:
substanță spirituală. Materie:
substanță moale, solidă, farmaceutică, organică. Partea cea maĭ bună, esență, principalu:
substanța pămîntuluĭ trece în vegetale. Fig.
Substanța unuĭ discurs. În substanță, în rezumat, pe scurt.
substanță (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUBSTÁNȚĂ, substanțe, s. f. 1. Corp (solid, lichid, gazos) omogen alcătuit din atomi și din molecule (formate din aceleași elemente) și care posedă o anumită formă, culoare, miros, gust etc.; materie. ◊
Substanță de contrast = substanță chimică utilizată în examenele radiologice, opacă la razele Roentgen.
2. (
Anat.; în sintagmele)
Substanță albă = parte a sistemului nervos central formată din fibrele celulelor nervoase.
Substanță cenușie = parte a sistemului nervos central formată din corpurile celulelor nervoase.
3. (
Fil.) Baza existenței, substratul care persistă de-a lungul tuturor transformărilor; existență sau realitate de sine stătătoare, care este suportul atributelor, al însușirilor.
4. Parte esențială, principală, constitutivă a unui lucru. ♦
Fig. Conținutul, miezul unui discurs, al unei scrieri etc. ♦
Loc. adv. (Rar)
În substanță = pe scurt, în rezumat; în fond. — Din
fr. substance.