subiectivism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SUBIECTIVÍSM s. n. 1. Orientare, tendință în filozofie care neagă existența lumii exterioare, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta.
2. (Rar) Subiectivitate. –
Subiectiv +
suf. -ism (după
fr. subjectivisme).subiectivism (Dicționar de neologisme, 1986)SUBIECTIVÍSM s.n. 1. Orientare filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective cu legile ei, existența unui determinism obiectiv, considerând voința și conștiința ca singurul factor determinant.
2. Atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. [Cf. fr.
subjectivisme].
subiectivism (Marele dicționar de neologisme, 2000)SUBIECTIVÍSM s. n. 1. concepție filozofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiință, la subiect (II, 1). ◊ (în teoria și practica socială) tendință de a ignora sau subaprecia rolul factorilor obiectivi ai dezvoltării, de a sustrage activitatea subiectului de sub determinismul lor. 2. atitudine personală, părtinitoare față de cineva sau ceva. (< fr.
subjectivisme)
subiectivism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!subiectivísm (-biec-) s. n.subiectivism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)subiectivism n. pornirea scriitorilor și artiștilor subiectivi.
subiectivism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SUBIECTIVÍSM s. n. 1. Orientare filosofică idealistă care neagă existența lumii obiective, reducând realitatea la conștiința pe care subiectul o are despre aceasta.
2. (Rar) Subiectivitate. —
Subiectiv +
suf. -
ism (după
fr. subjectivisme).