stup (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STUP, stupi, s. m. 1. Adăpost natural sau special confecționat pentru albine, unde acestea trăiesc în familii, formează fagurii și depun mierea;
p. ext. adăpostul împreună cu albinele și cu fagurii; știubei. ◊
Expr. A fi (bogat) ca un stup sau
a fi (ori
a se face)
stup de bani = a fi (sau a deveni) foarte bogat, a aduna multă avere.
2. Totalitatea albinelor dintr-un stup (
1); familie de albine. –
Lat. *stypus.stup (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stup (-pi), s. m. – Știubei, roi, matcă. –
Mr. stup. Sb. stup „stîlp”, din
sl. stlŭpŭ, stlŭbŭ (›
stîlp).
Cf. sb. stublina, stuga „trunchi gol de arbore”,
stub „coloană” față de
rut. stub „trunchi găunos”), căci un trunchi gol era forma curentă a stupului primitiv. Totuși acest etimon a fost respins și s-a preferat în general
lat. *
stupus ‹
gr. στύπος (Meyer,
IF, VI, 121; Pușcariu,
Conv. Lit., XXXIX, 50; Diculescu,
Elementele, 463; REW 8334; Candrea), care nu pare mai convingător. Din aceiași rădăcină
sl., prin intermediul
rut. deja citat, provine
știob, s. n. (vas de lemn pentru lături), și de aici, cu
suf. dim.,
știubei, s. n. (
Mold., stup;
Olt.,
Trans., albie, troacă). Înrudirea între
stup și
știubei, a fost pusă la îndoială, datorită diferențelor de consonantism (Tiktin); dar aceste diferențe existau deja în
sl. Der. stupar, s. m. (prisăcar);
stupărie, s. f. (stupină; apicultură);
stupărit, s. n. (apicultură);
stupină, s. f. (prisacă);
stupiniță, s. f. (plantă, Platanthera bifolia, P. chlorantha).
stup (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)stup, -i, s.m. – Deșirătură în partea de jos a poalelor țărănești; încrețitură la poale, în formă de romb (cf. fagurele de albină): „Lăsați-mi mâna dreaptă / Ca să-m ridic rochia / Ca să-m slobod io stupii / Să-m jelească părințî” (Bilțiu 1990: 174). – Lat. *stypus; Cf. gr. stupos.
stup (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stup s. m.,
pl. stupistup (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stup m.
1. locuință făcută pentru cultura albinelor, de obiceiu din trunchiuri de salcie și plop, din nuiele sau din paie răsucite;
2. fig. putred de bogat:
s’ar face stup de bani AL. [Serb. STUP, stâlp (după forma oblongă a stupului); v.
știubeiu].
stup (Dicționaru limbii românești, 1939)stup m. (vgr.
stýpos, trunchĭ, butuc. Cp. și cu
ștĭubeĭ). Trunchĭ scorburos de plop orĭ de salcie orĭ cilindru de vergĭ împletite și lipite cu lut orĭ căsuță de scînduri în care trăĭesc albinele și-șĭ depun mĭerea (V.
captar, urdiniș). Toată mĭerea saŭ albinele dintr’un stup:
a furat tot stupu. Adv.
A fi bogat stup, a fi stup de banĭ, a fi plin de banĭ ca stupu de miere.
Fig. Iron. Persoană scundă și grasă, dop. Ștĭubeĭ pus la un izvor ca să adune apa. – În est și
ștĭubeĭ, în vest
uleĭ. V.
stupină.stup (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STUP, stupi, s. m. 1. Adăpost natural sau special confecționat pentru albine, unde acestea trăiesc în familii, formează fagurii și depun mierea;
p. ext. adăpostul împreună cu albinele și cu fagurii; știubei. ◊
Expr. A fi (bogat) ca un stup sau
a fi (ori
a se face)
stup de bani = a fi (sau a deveni) foarte bogat, a aduna multă avere.
2. Totalitatea albinelor dintr-un stup (
1); familie de albine. —
Lat. *
stypus.