strălucitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂLUCITÓR, -OÁRE, strălucitori, -oare, adj. 1. Care strălucește, care împrăștie lumină; strălucit, lucitor.
2. (Despre ochi, privire, față) Plin de strălucire, expresiv, luminos. ♦ (Despre culori) Viu, violent.
3. Fig. Fastuos, splendid. –
Străluci +
suf. -tor.strălucitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strălucitór adj. m.,
pl. strălucitóri; f. sg. și
pl. strălucitoárestrălucitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)strălucitor a. care strălucește.
strălucitor (Dicționaru limbii românești, 1939)strălucitór, -oáre adj. Lucitor, care strălucește:
un soare strălucitor, o fată strălucitoare de bucurie. – În Ps. S.
înlucit.strălucitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂLUCITÓR, -OÁRE, strălucitori, -oare, adj. 1. Care strălucește, care împrăștie lumină; strălucit, lucitor.
2. (Despre ochi, privire, față) Plin de strălucire, expresiv, luminos. ♦ (Despre culori) Viu, violent.
3. Fig. Fastuos, splendid. —
Străluci +
suf. -
tor.