străin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂÍN, -Ă, străini, -e, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională.
2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba.
3. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva;
p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊
Loc. adv. Prin (sau
printre, în)
străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de...
4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva.
5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia.
6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află.
7. Adj. Neobișnuit; bizar. [
Var.: (
pop.)
streín, -ă adj.,
s. m. și
f.] –
Et. nec.străin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)străín (-nă), adj. –
1. Venetic, din altă parte. –
2. Necunoscut. –
3. Care nu este familiar. –
4. Al altuia, diferit. –
Var. înv. strein, stri(i)n și
der. Lat. extraneus (Miklosich,
Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *
strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din
lat.,
cf. rezultatele aberante din
it. straino (Rohlfs,
Ital., 464),
tosc.,
umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn”. Deși nu știm să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui
i (
extraneus ›
*extrainu), ca în
rubeus ›
roib, habeat ›
aibă etc. În fine, probă irefutabilă că avem de a face cu un element moștenit este prezența
der. astrina „a înstrăina” cu forma rotacizată
astriirat în
sec. XVI (
cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a
lat. extraneus; dar cele care s-au arătat pînă acum nu par sigure (
lat. exterraneus, Crețu 371;
lat. *exterrinus, Densusianu,
Rom., XXXIII, 286 și
R. critică, V, 134;
lat. *
extralienus, Pușcariu,
Dacor., VIII, 105). Oricum,
der. din
sl. straninŭ „pelegrin” (Weigand,
Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici,
Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau
sl. stranŭ „regiune” (Skok,
Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte împrumuturi,
cf. strană. Der. (în)străina (
var. înv. astrina),
vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate);
înstrăinător, adj. (care înstrăinează);
străinătate, s. f. (țară care nu este patria);
înstrăinătate, s. f. (
înv., exil, surghiun);
străinește, adv. (ca străinii);
străinism, s. n. (xenofilie; cuvînt străin).
străin (Dicționar de argou al limbii române, 2007)STRĂIN băltăreț, străinar, străinez.
străin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)străín adj. m.,
s. m.,
pl. străíni; adj. f.,
s. f. străínă, pl. străínestrăin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)străin a.
1. care e de altă națiune sau din altă țară: obiceiuri străine;
2. ce nu e al său:
avere străină. [Redus din
strănin – slav. STRANĬNŬ]. ║ m. om din altă țară:
au venit mulți străini.străin (Dicționaru limbii românești, 1939)străín, -ă s. și adj. (vsl.
stranĭnŭ, bg.
stranen, străin). Din alt loc (țară, județ, oraș) saŭ din altă societate (popor, familie):
un străin, o țară străină, o vorbă străină. Al altuĭa:
a pune mîna pe o avere străină. – În vest
strein. V. rom.
striin (În Ps. S. și Cod. Vor.
striiru). Azĭ în Serbia, Ban. Olt. Trans.
strin.străin (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂÍN, -Ă, străini, -e, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională.
2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba.
3. Adj.,
s. m. și
f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva;
p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊
Loc. adv. Prin (sau
printre, în)
străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de...
4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nicio legătură, nicio contingență cu ceva, care este departe de ceva.
5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia.
6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află.
7. Adj. Neobișnuit; bizar. [
Var.: (
pop.)
streín, -ă adj.,
s. m. și
f.] —
Et. nec.