strămurare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (
Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦
P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [
Var.: (
reg.)
stremuráre s. f.] –
Lat. *stimularia (< stimulus).strămurare (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)strămuráre (-ắri), s. f. – Băț lung și ascuțit, prăjină cu vîrf de fier. –
Var. strămur(ariță), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămulari. Lat. *
stimulāria, de la
stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea;
cf. Cihac, I, 265).
Var. strămur pare să reprezinte
lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că
strămur ar putea fi calc latinizant al lui
stimulus. Alb. strumullar provine din
rom. (Capidan,
Dacor., VII, 152). –
Der. strămura, vb. (a înțepa, a excita;
Bucov., a amenința).
strămurare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)strămuráre (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. strămurắrii; pl. strămurắristrămurare (Dicționaru limbii românești, 1939)strămuráre f., pl.
ărĭ (din *
stămurare lat.
stimulare, a stimula).
Rar. Nuĭa de împuns vitele ca să meargă, coadă de bicĭ:
am împnns ca cu strămurarea (Sadov. VR. 1924, I, 8),
s’a fudulit de nu-ĭ maĭ ajungĭ la nas nicĭ cu strămurarea (saŭ
cu prăjina). – Și
streminare (Cod. Vor.),
stremănare, strămuráriță (CL. 1920, 521. Munt.),
stremuráliță pl.
e și
stremurar, n., pl.
e.strămurare (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (
Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦
P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [
Var.: (
reg.)
stremuráre s. f.] —
Lat. *
stimularia (<
stimulus).