străjer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STRĂJÉR, -Ă, străjeri, -e, subst. 1. S. m. Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor avantaje fiscale. ♦
P. gener. (
Înv. și
pop.) Paznic, strajă.
2. S. m. și
f. Tânăr care aparținea străjeriei.
3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [
Var.: (
înv.)
strejár s. m.] –
Strajă +
suf. -ar.străjer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)străjér s. m.,
pl. străjéristrăjer (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)străjer (străjar) m. paznic:
un străjer îl întreabă CR. [Șerb. STRAJAR, gardian].
străjer (Dicționaru limbii românești, 1939)străjér m. (d.
strajă; bg. sîrb.
stražar).
Est. Păzitor, paznic, santinelă. Tînăr care face parte din organizațiunea numită „Straja Țăriĭ”, p. apărarea patriiĭ. – Fem.
străjereásă, pl.
ese (fals
străjeră !). – L. V.
strejár.străjer (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STRĂJÉR, -Ă, străjeri, -e, s. m.,
s. f. 1. S. m. (în Evul Mediu, în Moldova) Persoană care avea obligația să păzească granițele (muntoase), în schimbul unor scutiri fiscale. ♦
P. gener. (
înv. și
pop.) Paznic, strajă.
2. S. m. și
f. (
înv.) Tânăr care aparținea străjeriei.
3. S. m. Construcție formată dintr-un grup de stâlpi de lemn, montată lângă piciorul unui pod de lemn, pentru a-l apăra de loviturile plutelor. [
Var.: (
înv.)
strejár s. m.] —
Strajă +
suf. -
ar.