stoicism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STOICÍSM s. n. 1. Curent filozofic în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții.
2. Tărie, fermitate morală în încercările vieții. [
Pr.:
stoj-] – Din
fr. stoïcisme.stoicism (Dicționar de neologisme, 1986)STOICÍSM s.n. 1. Curent filozofic creat de Zenon în sec. IV î.e.n. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă și considerând drept condiție a fericirii eliberarea de pasiuni și liniștea spiritului.
2. Tărie, fermitate sufletească în fața greutăților vieții. [Pron.
sto-i-. / cf. fr.
stoïcisme].
stoicism (Marele dicționar de neologisme, 2000)STOICÍSM s. n. 1. doctrina școlii stoice. 2. tărie, fermitate sufletească în fața vicisitudinilor vieții. (< fr.
stoïcisme)
stoicism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stoicísm (sto-i-) s. n.stoicism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stoicism n. doctrină filozofică a lui Zenon care punea fericirea în împlinirea datoriei și în practica virtuții;
2. statornicie, austeritate de moravuri.
stoicism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STOICÍSM s. n. 1. Curent filosofic în Grecia și Roma antică, care în domeniul eticii susținea că înțelepții trebuie să se conducă numai după rațiune, renunțând la plăceri și făcând față cu fermitate încercărilor vieții.
2. Tărie, fermitate morală în încercările vieții. [
Pr.:
sto-i-] — Din
fr. stoïcisme.