stog (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)STOG, stoguri, s. n. Grămadă mare de fân, de snopi de grâu (sau de alte păioase), așezată în formă cilindrică și terminată printr-un vârf conic. – Din
sl. stogŭ.stog (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)stog (-guri), s. n. – Grămadă de fîn sau de paie.
Sl. stogŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 370; Conev 73),
cf. bg.,
sb.,
cr.,
slov.
stog. –
Der. stogoman (
var. stogoș(at), Banat
stogoșan),
adj. (varietate de lînă);
stogoșat, adj. (țuguiat).
stog (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)stog, -uri, (stoh), s.n. – Claie de paie, snopi de grâu, care se termină cu un vârf conic: „Di pă znop pă cruce, / Di pă cruce pă stog” (Bilțiu 1996: 380). – Din sl. stogŭ.
stog (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)stog s. n.,
pl. stóguristog (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)stog n. claie de grâu sau de fâni:
adună fânul în căpiți și le clădește apoi în stoguri AL. [Bulg. STOGŬ]. ║ adv. în formă de stog:
un munte se înalță stog în fața noastră.stog (Dicționaru limbii românești, 1939)stog n., pl.
urĭ (rus. bg.
stog, stog, d. vsl.
stogŭ, grămadă; ung.
asztag).
Nord. Claie de fîn (ultima formă care se dă grămeziŭ de fîn ca să se păstreze).
stog (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)STOG, stoguri, s. n. Grămadă mare de fân, de snopi de grâu (sau de alte păioase), așezată în formă cilindrică și terminată printr-un vârf conic. — Din
sl. stogŭ.