spuză (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÚZĂ, (rar)
spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jeratic). ◊
Expr. A trage spuza pe turta sa = a încerca să-și creeze un avantaj, să profite de ceva (pe seama altuia).
2. Fig. Număr foarte mare, mulțime, droaie, grămadă; spuzeală. –
Lat. *spudia (=
spodium).
spuză (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spúză (-ze), s. f. –
1. Cenușă fierbinte. –
2. Gîlmă, umflătură, erupție. –
3. Mulțime, droaie, infinitate. –
Mr.,
megl. spuză, megl. spruză. Origine incertă.
Der. din
lat. spodium ‹
gr. σπόδιον, aproape general acceptată (Philippide,
Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan,
Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăți fonetice. Trecerea lui
o ›
u a fost explicată insuficient, prin influența lui
prună (Romansky,
Jb., XVI, 129) sau printr-o formă ionică σπούδιον (Diculescu,
Elementele, 420 și 427). Legătura cu
alb. špuzë este evidentă; dar
s rom. nu poate proveni din
š alb., în vreme ce contrariul ar fi posibil. Graur,
BL, V, 114, combate etimonul
lat., bazat pe
megl. spruză; dar nu e sigur că
r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin îl găsea obscur sematic, se explică pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin și alături de el majoritatea dicționarelor, deși este curent în
Munt., și în ciuda
der. Der. spuzi, vb. refl. (a avea o erupție, a se umple de bubulițe);
spuzeală, s. f. (erupție; mulțime, cantitate infinită);
spuzime, s. f. (
înv., mulțime). Din
rom. provin
bg. și
rut. spuza (Miklosich,
Wander., 19; Candrea,
Elemente, 409; Romansky 129; Capidan,
Raporturile, 212).
spuză (Dicționar de argou al limbii române, 2007)spuză s. f. sg. (er.) spermă.
spuză (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)spúză, -e, s.f. – Cenușă fierbinte amestecată cu jăratic; șperlă (ALR 1971: 292). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Lat. *spudia (=spodium) (Philippide, Capidan, Tiktin, DEX).
spuză (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spúză s. f.,
g.-d. art. spúzei; pl. spúzespuză (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spuză 1. cenușă fierbinte:
a coace un ou în spuză; 2. fig. mulțime:
o spuză de copii. [Albanez ȘPUZĂ].
spuză (Dicționaru limbii românești, 1939)spúză f., pl.
e (lat.
spodium, spuză, vgr.
spódion, zgură, de unde vine și alb.
špuză, spuză. D. rom. vine bg. rut.
spuza). Cenușă ferbinte:
o turtă coaptă’n spuză. Prov.
Fiecare-șĭ trage spuza pe turta luĭ, se laudă pe sine, caută foloase p. sine.
Fig. Spújină, mare mulțime (de copiĭ):
o spuză de copil. V.
poĭadă.spuză (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPÚZĂ, spuze, s. f. 1. Cenușă fierbinte (amestecată cu jăratic). ◊
Expr. A trage spuza pe turta sa = a încerca să-și creeze un avantaj, să profite de ceva (pe seama altuia).
2. Fig. Număr foarte mare, mulțime, droaie, grămadă; spuzeală. —
Lat. *
spudia (=
spodium).