spurcăcĭune - explicat in DEX

spurcăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SPURCĂCIÚNE, spurcăciuni, s. f. 1. Lucru spurcat² (1), grețos; scârnăvie, murdărie. ♦ Fig. Faptă sau vorbă murdară; trivialitate. 2. Termen de dispreț pentru o ființă respingătoare; p. ext. monstru. – Spurca + suf. -ăciune.

spurcăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
spurcăciúne s. f., g.-d. art. spurcăciúnii; pl. spurcăciúni

spurcăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
spurcăciune f. 1. necurățenie; 2. ceva spurcat: hoit, mortăciune.

spurcăciune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SPURCĂCIÚNE, spurcăciuni, s. f. 1. Lucru spurcat² (1), grețos; scârnăvie, murdărie. ♦ Fig. Faptă sau vorbă murdară; trivialitate. 2. Termen de dispreț pentru o ființă respingătoare; p. ext. monstru. — Spurca + suf. -ăciune.

spurcăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)
spurcăcĭúne f. (lat. spurcatio, -ónis). Acțiunea de a spurca. Lucru spurcat (carne în post ș. a.), lucrurĭ grețoase: ce-aĭ adus aicĭ spurcăcĭunile astea ? Ofipt, bube dulcĭ.