spurc (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SPURC s. n. (
Reg.)
1. Scârnă.
2. Nume dat la diferite boli sau bube. – Postverbal al lui
spurca.spurc (Dicționaru limbii românești, 1939)1) spurc n., pl.
urĭ (lat.
spurcus, spurcat). Spurcăcĭune (apa care se scurge după naștere).
Vest. Reumatizm articular. Epitet de scîrbă îld.
lup.spurc (Dicționaru limbii românești, 1939)2) spurc, a -
á v. tr. (lat.
spŭrcare it.
sporcare). Fac necurat, murdăresc, fac impropriŭ de contactu guriĭ:
a spurca o oală (a nu maĭ fi oala ceĭa bună de mîncat din ĭa). Nu respect postu ortodox(mănînc carne):
a spurca Vinerea. Fig. Profanez, pîngăresc:
nu spurca cu vorbe proaste solemnitatea momentuluĭ ! V. refl. Mă fac necurat, mă fac impropriŭ de contactu guriĭ:
îmĭ spăl mînile, că m’am jucat cu pisicile și m’am spurcat. Mănînc carne saŭ lapte în post:
te-aĭ spurcat. V. intr. Zbîrcesc, arunc greșit la joc, nu nemeresc (cu mingea ș. a.).