spolia (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPOLIÁ, spoliéz, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A lua cuiva (în mod abuziv sau prin înșelăciune) averea sau,
p. ext., a lipsi pe cineva de drepturi, de libertăți etc.; a prăda, a jefui. [
Pr.:
-li-a] – Din
fr. spolier.spolia (Dicționar de neologisme, 1986)SPOLIÁ vb. I. tr. A despuia pe cineva de bunurile pe care le posedă (prin înșelăciune sau cu sila); a jefui, a prăda. [Pron.
-li-a, p.i. 3,6
-iază, ger.
-iind. / < fr.
spolier, cf. lat.
spoliare – a jefui].
spolia (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPOLIÁ vb. tr. a lipsi pe cineva de avere ori de drepturi; a jefui, a prăda. (< fr.
spolier, lat.
spoliare)
spolia (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spoliá (a ~) (
livr.)
(-li-a) vb.,
ind. prez. 3
spoliáză, 1
pl. spoliém (-li-em); conj. prez. 3
să spoliéze; ger. spoliínd (-li-ind)spolia (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPOLIÁ, spoliez, vb. I.
Tranz. (
Livr.) A lua cuiva (în mod abuziv sau prin înșelăciune) averea sau, p. ext, a lipsi pe cineva de drepturi, de libertăți etc.; a prăda, a jefui. [
Pr.:
-li-a] — Din
fr. spolier.spolià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spolià v. a despoia [= fr.
spolier].