spirit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÍRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire;
p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊
Expr. (Om) de (sau
cu)
spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase) Element considerat ca factor de bază al universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (
1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă.
2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊
Spirit universal (sau
enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii.
3. (La
pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică.
4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊
Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu...
5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva.
Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva.
7. Glumă, anecdotă, banc.
II. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din
lat. spiritus, it. spirito.spirit (Dicționar de neologisme, 1986)SPÍRIT s.n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință.
2. Inteligență; imaginație.
3. (
În superstiții) Ființă imaterială, supranaturală.
4. Mod, fel de manifestare, de gândire.
5. Glumă, anecdotă. ♦ Vorbă de duh; ironie. ♦
A face spirite = a glumi.
6. Caracter specific a ceva. ♦ Sensul real a ceva.
II. Semn grafic în scrierea greacă, care arată cum se pronunță din punctul de vedere al aspirației sunetul căruia i se adaugă. [< lat.
spiritus, cf. it.
spirito, fr.
esprit].
spirit (Marele dicționar de neologisme, 2000)SPÍRIT s. n. I. 1. totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință. ◊ persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale, al însușirilor morale de caracter etc. 2. inteligență; imaginație. 3. (în concepțiile religioase) ființă imaterială, supranaturală. 4. mod, fel de manifestare, de gândire. ♦ în ŭl = potrivit cu... 5. glumă, anecdotă; vorbă de duh. ♦ a face ĕ = a glumi. 6. caracter specific a ceva. II. semn grafic în scrierea greacă, care arată cum se pronunță, din punctul de vedere al aspirației, sunetul căruia i se adaugă. (< lat.
spiritus, it.
spirito)
spirit (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)spírit (-te), s. n. –
1. Minte, rațiune, inteligență, părere; semn grafic. –
2. Glumă, banc.
Lat. spiritus (
sec. XIX); sensul al doilea după
fr. mot d’esprit. Este dubletul lui
spirituș (
var. spiriduș),
s. m. (familiar, duh rău în serviciul unui vrăjitor), din
lat., cu pronunțarea
mag. (Tiktin),
cf. pol. spiritusek; și al lui
spirt (
var. megl. șpirț, mr. șpirtu),
s. n. (alcool;
înv., esență; zvîrlugă, om neastîmpărat), din
it. spirito, cf. ngr. σπίριτο,
rus. spirt (Cihac, II, 357; Sanzewitsch 209),
tc. ispirto; der. spirtos, adj. (alcoolic).
Der. (din
fr.)
spiritism, s. n.;
spiritist, s. m.;
spiritual, adj.;
spiritualism, s. n.;
spiritualist, s. m.;
spiritualitate, s. f.;
spiritualiza, vb.spirit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)spírit s. n., (persoane, duhuri, glume, semne grafice)
pl. spíritespirit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)spirit n.
1. substanță incorporală:
lumea spiritelor; 2. sufletul, ca principiu cugetător:
spiritul și corpul; 3. totalitatea facultăților intelectuale:
operă de spirit; 4. vioiciune de imaginațiune:
om de spirit; 5. concepțiune, judecată:
spirit just; 6. opiniune, dispozițiune dominantă:
spiritul secolului, spirit național; 7. tendență particulară:
spirit de șicană; 8. inteligență, aptitudine:
are spiritul afacerilor; 9. adevăratul sens:
spiritul legilor; 10. aparițiune, vedenie:
nimeni nu se mai teme de spirite; 11. mic semn de aspirațiune, în limba greacă:
spirit lin, aspru.spirit (Dicționaru limbii românești, 1939)*spirít n. pl.
e (lat.
spiritus, d.
spirare, a sufla, ca rom.
suflet d.
a sufla. V.
spirt, spiriduș). Substanță incorporată (duh):
Dumnezeŭ, îngeriĭ și sufletu îs spirite. Suflet (ca principiŭ cugetător):
spiritu și corpu. Totalitatea facultăților intelectuale:
opere de spirit. Vioĭciune de imaginațiune:
a avea spirit, om de spirit. Glumă inteligentă (saŭ și proastă !):
neputînd răspunde nimic, făcea spirite. Concepțiune, judecată:
spirit just. Gînd, tendență, pornire, caracter:
spiritu secuiuluĭ, spiritu poporuluĭ. Caracter particular, tendență, dispozițiune:
spirit avocățesc, de șicană, de contrazicere. Atitudine, pricepere:
spirit comercial. Adevăratu înțeles (gînd):
spiritu legilor. Aparițiune, vedenie (geniŭ, duh, strigoĭ, stahie ș. a.):
țăraniĭ cred în spirite. Gram. gr. Spirit aspru, un semn pus înaintea saŭ deasupra uneĭ vocele inițiale ca să arăte un sunet spirant dispărut (și cînd îs doĭ R alăturea se pune spirit aspru pe al doilea);
spirit lin, alt semn care se pune pe o vocală inițială cînd nu e nicĭ un sunet dispărut.
Prezență de spirit. V.
pezență.spirit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPÍRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire;
p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊
Expr. (Om) de (sau
cu)
spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (în filosofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (
1). ♦ (în concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă.
2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊
Spirit universal (sau
enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii.
3. (La
pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică.
4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊
Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu...
5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva.
Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva.
7. Glumă, anecdotă, banc.
II. Semn grafic în scrierea greacă care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. —
Din lat. spiritus, it. spirito.