speria (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPERIÁ, spérii, vb. I.
1. Tranz. și
refl. A (se) umple de frică, de spaimă; a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. ◊
Expr. (
Refl.)
Se sperie și de umbra lui, se spune despre o ființă foarte fricoasă.
2. Tranz. A face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă;
p. restr. a stârni un animal din culcuș. ◊
Expr. A-și speria (sau
a-i speria cuiva)
somnul = a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi.
3. Tranz. (
Fam.) A uimi (prin splendoare, frumusețe, calități). ◊
Loc. adj. și adv. De speriat = ieșit din comun, uimitor; extraordinar. [
Pr.:
-ri-a] –
Lat. *expavorere (<
pavor).
speria (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)speriá (-ii, -át), vb. – A înspăimînta, a înfricoșa, a uimi, a fi surprins. –
Var. spăria, pers. I,
speriu, spariu, spai(u). Mr. aspar, aspăreare, megl. spar, spărui, spăreari. Origine incertă. Pare să fie vorba de un
lat. expavēre (Tiktin; REW 3036,
art. suprimat), dar
der. este dificilă (se presupune un rezultat
spaiu ›
spariu ca în
habet ›
are, sau o disimilare
expavēre ›
*exparēre, care pare inadmisibilă). Fazele intermediare propuse de Cihac, I, 44 (
lat. *expavĭlāre) și de Candrea (
lat. expavorare) par și mai puțin convingătoare. Mai probabil e vorba de o confuzie între mai multe cuvinte
lat., ca
expārēre ‹
pārēre „a părea”, sau
experῑre „a experimenta”. Uz general (
ALR, I, 90), dar cu numeroase
var. locale.
Der. sperietoare, s. f. (momîie; paiață, pocitanie);
sperietură, s. f. (speriat, uimire);
sperios, adj. (fricos; timid);
speriuș, s. n. (spaimă, frică).
speria (Dicționar de argou al limbii române, 2007)speria, sperii v. t. 1. a uimi.
2. (
adol.) a fura.
speria (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)speriá (a ~) (-ri-a) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. spérii, 3
spérie (-ri-e), 1
pl. speriém; conj. prez. 3
să spérie; ger. speriínd (-ri-ind)sperià (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sperià v. a se înspăimânta. [Și
spărià = lat. *EXPAVORARE (din PAVOR, frică)].
speria (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPERIÁ, sperii, vb. I.
1. Tranz. și
intranz. A (se) umple de frică, de spaimă; a (se) înspăimânta, a (se) înfricoșa. ◊
Expr. (
Refl.)
Se sperie și de umbra lui, se spune despre o ființă foarte fricoasă.
2. Tranz. A face ca o ființă sau un grup de ființe să se înfricoșeze (de o mișcare ori de o apariție bruscă și neașteptată) și să fugă;
p. restr. a stârni un animal din culcuș. ◊
Expr. A-și speria (sau
a-i speria cuiva)
somnul = a rămâne (sau a face să rămână) treaz, a nu mai putea (sau a face să nu mai poată) adormi.
3. Tranz. (
Fam.) A uimi (prin splendoare, frumusețe, calități). ◊
Loc. adj. și adv. De speriat = ieșit din comun, uimitor; extraordinar. [
Pr.: -
ri-a] —
Lat. *
expavorere (<
pavor).