speriat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPERIÁT1 s. n. 1. Faptul de
a (se) speria; sperietură (
1). ◊
Loc. adv. A băga (pe cineva)
în sperieți (sau
în toți sperieții) = a speria a înspăimânta (pe cineva).
2. (În superstiții) Sperietură (
2). [
Pr.:
-ri-at. –
Pl.: (
m., în
loc. vb.)
sperieți] –
V. speria.speriat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPERIÁT2, -Ă, speriați, -te, adj. Cuprins de frică; înspăimântat, înfricoșat. ♦ Care exprimă spaimă. [
Pr.:
-ri-at] –
V. speria.speriat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)speriát (-ri-at) s. n.speriat (Dicționaru limbii românești, 1939)speriát, -ă adj. Spăimtntat:
copil speriat, cal speriat. Subst.
A băga în speriațĭ (saŭ
speriețĭ în Mold. sud și
spăriețĭ în nord), a speria grozav (vorbind de oamenĭ).
speriat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPERIÁT1 s. n. Faptul de
a (se) speria; sperietură (
1). ◊
Loc. adv. A băga (pe cineva)
în sperieți (sau
în toți sperieții) = a speria, a înspăimânta (pe cineva).
2. (în superstiții) Sperietură (
2). [
Pl.: (
m., în
loc. vb.)
sperieți] —
V. speria.speriat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SPERIÁT2, -Ă, speriați, -te, adj. Cuprins de frică; înspăimântat, înfricoșat. ♦ Care exprimă spaimă. —
V. speria.