spaimă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SPÁIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă provocată de ceva neprevăzut și primejdios; groază. ◊
Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. ◊
Loc. vb. A băga spaima (în cineva) = a înfricoșa, a înspăimânta (pe cineva).
A da spaima în cineva = a se înfricoșa, a se înspăimânta. ◊
Expr. A intra spaima în cineva, se spune când cineva e mereu înspăimântat, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare).
A trăi cu frica-n sân = a fi stăpânit continuu de frică.
A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură mare ♦ (
Pop.) Frică bolnăvicioasă, nevroză.
2. Ființă, lucru, fenomen care înfricoșează. –
Et. nec.