smeură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)SMÉURĂ s. f. v. zmeură. (și
DLRLC)
smeură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sméură (-ri), s. f. – Fructul roșu, aromat al unui arbust din familia rozaceelor. –
Var. zmeură și
der. Mr. asńură. Origine necunoscută. Forma primitivă trebuie să fie *
smeu, pl. s. smeuri, de unde
sing. actual; legătura cu
smeu „căpcăun” (Tiktin) este posibilă, dar nu pare clară și nu explică
mr. Etimonul *
meulum ‹
meum „?” (Scriban) nu pare deloc convingător; originea
ngr. (Tiktin; Roesler 575; Candrea) nu este posibilă. Poate e vorba de o rădăcină
sl. sm(r)-, care indică un fruct sau un obiect, încrețit,
cf. rus. smoródina „coacăză”,
smorčok „zbîrciog”,
smorstennyĭ „încrețit”,
sb. smigj, smrec, smreka „ienupăr”;
bg. smrăštjam „a cuta, a încreți”. –
Cf. smorodin. Der. smeur (
var. smeurar),
s. m. (arbustul de zmeură, Rubus idaeus), smeuriș (
var. smeurică),
s. f. (
Trans.,
Bucov., rezedă, Reseda odorata). – Din
rom. trebuie să provină
ngr. σμέουρον,
tc. izmavula.smeură (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SMÉURĂ s. f. v. zmeură.smeură (Dicționaru limbii românești, 1939)smeúră f., pl. inuz.
ĭ (lat. *mdula. d. *
méula, dim. d.
méum, vgr.
méon, o plantă umbeliferă, în bot.
heracleum spondylium. D. rom. vine ngr.
smeuriá). Rodu smeuruluĭ, de acelașĭ aspect ca mura, dar trandafirie și foarte parfumat:
ursuluĭ îĭ place smeura, o cofă de smeură. – Și
zm-.smeură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)smeură f. rodul gustos și mirositor al smeurului din care se face dulceață.