slăbătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SLĂBĂTÚRĂ, slăbături, s. f. Om (sau animal) foarte slab, lipsit de putere, de vlagă. –
Slab +
suf. -ătură.slăbătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)slăbătúră (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. slăbătúrii; pl. slăbătúrislăbătură (Dicționaru limbii românești, 1939)slăbătúră și -
itúră f., pl.
ĭ (d.
slab cu sufixu ca în
căzătură, obrăznicătură, viitură).
Iron. Om saŭ animal prea slab:
o slăbătură de om, de caĭ. V.
tigoare.slăbătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)slăbătură f. căzătură:
iacă slăbătura de cal CR.
slăbătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SLĂBĂTÚRĂ, slăbături, s. f. (
Fam.) Om (sau animal) foarte slab, lipsit de putere, de vlagă. —
Slab +
suf. -
ătură.