situa (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))SITUÁ, situez, vb. I.
Refl. A ocupa un anumit loc într-o ordine, într-o ierarhie;
p. ext. a lua o anumită atitudine față de o problemă dată; a activa de pe o anumită poziție. ♦
Tranz. A așeza într-un anumit loc; a desemna locul cuiva. –
Fr. situer.situa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SITUÁ, situez, vb. I.
Refl. A ocupa un anumit loc într-o ordine, într-o ierarhie;
p. ext. a lua o anumită atitudine față de o problemă dată; a acționa de pe o anumită poziție. ♦
Tranz. A așeza într-un anumit loc; a indica, a desemna locul cuiva. [
Pr.:
-tu-a] – Din
fr. situer.situa (Dicționar de neologisme, 1986)SITUÁ vb. I. refl. A ocupa un anumit loc într-o ordine; (
p. ext.) a lua o atitudine, a activa de pe o anumită poziție. ♦
tr. A așeza într-un anumit loc. [Pron.
-tu-a, p.i. 3,6
-uează, ger.
-uând. / < fr.
situer, it.
situare, cf. lat.
situs – așezare].
situa (Marele dicționar de neologisme, 2000)SITUÁ vb. I. refl. a ocupa un anumit loc într-o ordine; (p. ext.) a lua o atitudine. II. tr. a așeza într-un anumit loc. (< fr.
situer)
situa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)situá (a ~) (-tu-a) vb.,
ind. prez. 3
situeáză, 1
pl. situắm (-tu-ăm); conj. prez. 3
să situéze (-tu-e-); ger. situấnd (-tu-ând)situa (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SITUÁ, situez, vb. I.
Refl. A ocupa un anumit loc într-o ordine, într-o ierarhie;
p. ext. a lua o anumită atitudine față de o problemă dată; a acționa de pe o anumită poziție. ♦
Tranz. A așeza într-un anumit loc; a indica, a desemna locul cuiva. [
Pr.: -
tu-a] — Din
fr. situer.