sfii (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SFIÍ, sfiesc, vb. IV.
Refl. A fi reținut de timiditate sau de un sentiment de jenă, de rușine, de teamă, a nu avea îndrăzneală, a se jena să...; a se intimida, a se rușina de... – Din
sl. svĕniti sen.sfii (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sfií (-iésc, -ít), vb. refl. –
1. A fi jenat, a se intimida, a se teme. –
2. A se rușina, a se zăpăci. –
Var. Mold. sîi, sii și
der. Sl. svĕniti sę, svĕnją sę (Tiktin; Candrea),
cf. bg. svenjă se. –
Der. sfială, s. f. (timiditate, teamă, rușine);
sfiicios (
var. sfielnic, sfieț),
adj. (timid, retras, rușinos);
sfiiciune, s. f. (timiditate);
sființă, s. f. (
înv., timiditate);
sfiicios, adj. (timid).
sfii (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!sfií (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se sfiéște, imperf. 3
sg. se sfiá; conj. prez. 3
să se sfiáscă; ger. sfiíndu-sesfii (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SFIÍ, sfiesc, vb. IV.
Refl. A fi reținut de timiditate sau de un sentiment de jenă, de rușine, de teamă, a nu avea îndrăzneală, a se jena să...; a se intimida, a se rușina de... — Din
sl. svĕniti sen.sfiì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sfiì v.
1. a se teme:
s’a sfiit să meargă în pădure; 2. a fi sfios:
nu te sfii să vorbești. [Vechiu-rom.
sfiì = slav. SŬVITI SĒ, a se strânge la sine].