servus (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÉRVUS interj. (
Reg.) Formulă familiară de salut. – Din
germ. Servus.servus (Dicționar de neologisme, 1986)SÉRVUS interj. Formulă amicală de salut; sluga dumitale! [< germ.
Servus, cf. lat.
servus – sclav].
servus (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)sérvus, (serbus, serus), interj. – Formulă de salut (specifică în Trans. și Maram.) utilizată și în Austria (servus), Ungaria (szervusz), Slovacia (serbus), Cehia (servus), părțile sudice ale Germaniei, Croația (serbus), Polonia (serwus), estul Sloveniei și vestul Ucrainei. Sensul inițial: „Sunt sclavul tău„, „Sunt la dispoziția ta”. – Din germ. Servus, lat. servus „servitor, sclav„, cf. magh. szervusz (MDA).
servus (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sérvus (
reg.)
interj.servus (Dicționaru limbii românești, 1939)*sérvus Cuv. lat. care înseamnă „rob“ (adică:
îs robu tăŭ) și care se întrebuințează ca formulă de salutare politicoasă și glumeață, maĭ ales de Ardeleni și Bucovinenĭ, care l-aŭ luat de la Germanĭ.
servus (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)servus m. slugă (ca formulă de politeță):
servus și plecăciune ! AL.
servus (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÉRVUS interj. (
Reg.) Formulă familiară de salut. — Din
germ. Servus.