senat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SENÁT, senate, s. n. 1. (În Roma antică) Sfatul bătrânilor; (sub republică) organul suprem de conducere a statului; (sub imperiu) consiliu consultativ cu rol politic minor.
2. Denumire dată camerei superioare a Parlamentului care, împreună cu Camera Deputaților, constituie corpurile legiuitoare în unele țări.
3. (Și în sintagma
senat universitar) Organ de conducere a unei instituții de învățământ superior, format din profesori universitari și reprezentanți ai studenților, prezidat de rector.
4. Loc în care se adună senatorii. – Din
fr. sénat, lat. senatus.senat (Dicționar de neologisme, 1986)SENÁT s.n. 1. (
Ant.) Organul suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (
p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrânilor.
2. Corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, format din membri aleși sau de drept. ♦ Loc unde se adună senatorii.
3. Consiliu de conducere al unei instituții de învățământ superior. [Pl.
-te, -turi. / cf. fr.
sénat, it.
senato, lat.
senatus <
senex – bătrân].
senat (Marele dicționar de neologisme, 2000)SENÁT s. n. 1. (ant.) organ suprem de conducere al statului roman în timpul republicii; (p. ext.) nume dat unor adunări care aveau importante puteri în sistemul de guvernare; sfatul bătrânilor. 2. corp legislativ al unor țări cu sistem bicameral, din membri aleși sau de drept. ◊ loc unde se adună senatorii. 3. consiliul profesoral al unei instituții de învățământ superior. (< fr.
sénat, lat.
senatus)
senat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)senát (-turi), s. n. – Sfatul bătrînilor în Roma antică, parlament.
Fr. sénat. –
Der. senator, s. m., din
fr. sénateur; senatorial, adj., din
fr. sénatorial; senatoreasă, s. f. (nevastă de senator);
senatorie, s. f. (funcția de senator).
senat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*Senát (camera superioară a Parlamentului unui stat)
s. propriu
n.senat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)senát (corp legiuitor, organ de conducere)
s. n.,
pl. senátesenat (Dicționaru limbii românești, 1939)*senát n., pl. e (lat.
senatus, d.
senex, senis, bătrîn). Adunarea legĭuitoare a patricienilor în vechea Romă saŭ în Atena, Sparta, Cartaginea ș.a. în statele parlamentare, adunarea legĭuitoare a bătrînilor aleșĭ de națiune (senatorĭ). Localu în care se adună senatoriĭ. – Senatu românesc se compune din doŭă categoriĭ de membrĭ: 88 numițĭ de rege, senatorĭ de drept și 88 aleșĭ. Ceĭ de drept sînt: principele moștenitor de la 18 anĭ împlinițĭ, toțĭ principiĭ familiiĭ regale majorĭ (18 anĭ), patriarhu, mitropolițiĭ, episcopiĭ eparhioțĭ ortodocșĭ orĭ greco-catolicĭ, capiĭ confesiunilor recunoscute de stat (dacă reprezintă cel puțin 200,000 de credincioșĭ) și foștiĭ senatorĭ de drept recunoscuțĭ pe baza înalteĭ funcțiunĭ îndeplinite în trecut în stat, dar numaĭ ceĭ care eraŭ recunoscuțĭ la promulgarea constituțiuniĭ din 1938.
senat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)senat n.
1. adunarea patricienilor, în Roma antică;
2. unul din cele două corpuri legiuitoare cari formează reprezentațiunea națională, în Statele parlamentare;
3. locul unde se reunește senatul.
senat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SENÁT, senate, s. n. 1. (în Roma antică) Sfatul bătrânilor; (în timpul republicii) organul suprem al puterii de stat; (în timpul imperiului) consiliu consultativ cu rol politic minor.
2. Denumire a Camerei superioare a Parlamentului în unele state, în care acesta este bicameral.
3. (Și în sintagma
senat universitar) Consiliu al profesorilor, cu rol în conducerea instituției.
4. Loc în care se întrunesc senatorii; sediul Senatului. — Din
fr. sénat, lat. senatus.